Scrisoare catre copilul din mine…

De cate ori nu ne-am trezit spunand sau gandind ca am vrea ca macar pentru o clipa sa fim din nou copii? Sa nu fi cunoscut alte dezamagiri decat cele cand nu primeam mereu jucaria dorita sau dulciurile promise ca recompensa pentru cate o nota maxima obtinuta la scoala? Sa nu stim de alte griji decat cum sa avem mai mult timp pentru joaca? Sa il asteptam pe Mos Craciun cu emotie, curat si sincer…

Am incercat cu disperare sa mai fiu copil macar o clipa. Sa uit de ratele la banca, de dezamagirile in dragoste, de partidele mai putin reusite de sex, de faptul ca maine trebuie sa ma duc iar la serviciu, de rigiditatea mea… in tot.

Ce pot sa fac sa trezesc copilul din mine? m-am intrebat… Ce pot sa fac sa readuc inocenta in sufletul meu atat de atins de gesturi meschine, ipocrizie, minciuni si tradari de tot felul? Sa pot sa cred iar in ce credeam atunci. Stiu! O sa ii scriu o scrisoare lui Mos Craciun… Deschid Word-ul si incep sa tastez cu frenezie in timp ce schitez un zambet strengaresc in coltul gurii.

“Draga Mosule,

Sunt eu, fetita cu parul ciufulit si nasul rece... Stiu. Nu ti-am mai scris demult, probabil ca nici nu-ti mai amintesti de mine. Nu s-au schimbat prea multe de atunci. Inca astept sa ma bucur de prima ninsoare, sa mi se topeasca fulgii de nea pe obraji, sa fac fluturi in zapada…”

…ninsoarea a venit. Ma lipesc cu nasul de geam si ma pierd in ganduri. Oftez. Geamul se abureste si aleg sa ma intorc la activitatea de birou. Prioritatile s-au schimbat, oamenii din jurul meu sunt altii… fetita a devenit femeie. Jucariile la care tanjeam ieri sunt casa si masina de azi, prietenii cu care ma jucam ieri sunt cei cu care ies la o cafea azi, prietena cea mai buna de ieri este aceeasi de azi, fetita nazdravana de ieri este femeia puternica de azi.

Copilul din mine este de fapt inca acolo, nu trebuia descoperit. Este cel care ma ajuta sa sper, sa cred, sa ma ridic, sa lupt, sa iubesc. Este cel care ramane descoperit atunci cand masca rigiditatii imi cade…