Unii ar spune ca recunoasterea sentimentelor inseamna slabiciune. Eu as spune ca ascunderea sau negarea lor e lasitate. Cat de puternic e un om care refuza sentimentele? In aparenta, pare ca nu poate fi atins de nimic. In realitate, e la fel de gol ca atunci cand s-a nascut.
Poate ca cel mai bun exercitiu de curaj pe care putem sa il facem nu este sa ne dam cu parapanta, sau demisia, nici macar sa punem punct unei relatii, ci pur si simplu sa spunem ceea ce simtim. Cu atat mai mult, sa luptam pentru ceea ce conteaza pentru noi.
Ne nastem ca o coala alba de hartie, alba, neatinsa si incepem sa o umplem incet-incet cu schite, versuri si mazgalituri. Caligrafia impecabila de scolar se pierde si la fel se intampla si cu intensitatea cu care ne implicam. Comoditate sau frica... fiecare are motivele lui pentru care lasa egoismul sa primeze. Suntem mai in siguranta asa, credem noi.
Mi s-a intamplat sa regret cuvinte nespuse si gesturi amanate, renuntari la lupta sau blocaje inexplicabile. Ceva ma impiedica sa merg mai departe, sa fiu libera. Sa fie drama celui care gandeste si analizeaza prea mult? Care are prea mult timp liber? Sau doar importanta pe care o acord unor lucruri privite de altii ca prea putin semnificative? I’m doing it again...
Poate ca ar trebui sa ne facem curaj si sa spunem ce vrem sa spunem atunci cand simtim ca vrem sa facem asta. A simti, a spune ce simti, a arata ca poti simti... a face toate astea este o dovada de libertate... Si privarea de libertate duce la frustrare si frustrarea la nefericire. De ce insistam sa fim nefericiti? De ce amplificam gravitatea unui lucru? De ce ne irosim timpul plangandu-ne in loc sa cautam solutii? Pana cand o sa iti fie frica? Pana cand o sa lasi regretele sa se adune?
m-ai omorat cu postul asta!
RăspundețiȘtergereMultumesc!
>:D< asa virtual