Sadness

"Even a happy life cannot be without a measure of darkness, and the word happy would lose its meaning if it were not balanced by sadness. It is far better take things as they come along with patience and equanimity." (Carl Gustav Jung)

To feel or not to feel?

Unii ar spune ca recunoasterea sentimentelor inseamna slabiciune. Eu as spune ca ascunderea sau negarea lor e lasitate. Cat de puternic e un om care refuza sentimentele? In aparenta, pare ca nu poate fi atins de nimic. In realitate, e la fel de gol ca atunci cand s-a nascut.

Poate ca cel mai bun exercitiu de curaj pe care putem sa il facem nu este sa ne dam cu parapanta, sau demisia, nici macar sa punem punct unei relatii, ci pur si simplu sa spunem ceea ce simtim. Cu atat mai mult, sa luptam pentru ceea ce conteaza pentru noi.

Ne nastem ca o coala alba de hartie, alba, neatinsa si incepem sa o umplem incet-incet cu schite, versuri si mazgalituri. Caligrafia impecabila de scolar se pierde si la fel se intampla si cu intensitatea cu care ne implicam. Comoditate sau frica... fiecare are motivele lui pentru care lasa egoismul sa primeze. Suntem mai in siguranta asa, credem noi.

Mi s-a intamplat sa regret cuvinte nespuse si gesturi amanate, renuntari la lupta sau blocaje inexplicabile. Ceva ma impiedica sa merg mai departe, sa fiu libera. Sa fie drama celui care gandeste si analizeaza prea mult? Care are prea mult timp liber? Sau doar importanta pe care o acord unor lucruri privite de altii ca prea putin semnificative? I’m doing it again...

Poate ca ar trebui sa ne facem curaj si sa spunem ce vrem sa spunem atunci cand simtim ca vrem sa facem asta. A simti, a spune ce simti, a arata ca poti simti... a face toate astea este o dovada de libertate... Si privarea de libertate duce la frustrare si frustrarea la nefericire. De ce insistam sa fim nefericiti? De ce amplificam gravitatea unui lucru? De ce ne irosim timpul plangandu-ne in loc sa cautam solutii? Pana cand o sa iti fie frica? Pana cand o sa lasi regretele sa se adune?

Ghid catre o relatie reusita

1.Femeia cere sa fie mintita



Puteam sa ma opresc aici, dar simt nevoia sa ma explic. Nu e vorba de clasic-ul ‘te iubesc’ pe care te simti obligat sa i-l arunci din cand in cand ca pe un os la care roade pana la urmatoarea aniversare, ci de acele minciuni... tacite. Acele minciuni prin omisiune. Acele minciuni pe care nu le rostesti niciodata. Si este mult mai bine asa. Mult mai sanatos pentru tine, pentru nervii tai, si pentru psihicul ei care oricum ruleaza in gol 75% din timp.

Femeia oricum se minte singura. Pentru ca vrea sa se minta, pentru ca isi creaza singura acel balon de sapun in care totul e bine si frumos. In care iubitul ei e perfect, iar sexul e minunat. In realitate, e suficient sa ii pui 2-3 intrebari pertinente si i-ai clatinat lumea. Tot ce credea ea ca fiind roz si pufos pana atunci se destrama. Si cu cat merge pe firul intrebarilor catre forma de baza, isi da seama ca e complet nefericita.

Poate ca nu crezi in crap stuff ca dragostea sau poate esti convins ca orice femeie o sa ti-o traga la un moment dat (nu te umfla in pene, e la figurat). Dar nu i-o spune. Sa-i spui unei femei ca nu crezi in dragoste e ca si cand i-ai spune ca nu o sa mai existe niciodata sezonul de reduceri la pantofi: un dezastru. I-ai dat la temelie... si tie foc la chiloti (in caz ca va intrebati ce e cu poza). Si poate (doar poate) i-ai spus-o chiar femeii care NU ti-ar fi tras-o la un moment dat...

Va urma...

Ipocrizia, cu sinceritate...

Cat de simplu este sa ajungi sa te confunzi cu ceea ce ce vrei sa pari. Afirmi cu tarie ca esti ceea ce actiunile tale tradeaza a fi exact pe dos. Te prezinti a fi un om integru, cu principii, cand de fapt tocmai acele principii le incalci cu cea mai mare lejeritate. Chiar si fara a-ti da seama.

Barbatii spun ca iubesc cu aceeasi ipocrizie cu care femeile mimeaza orgasmul. Nu sunt cu nimic diferiti unii de ceilalti. Ei trambiteaza lumii dragostea pe care ti-o poarta, dar cauta in permanenta sa aduca ceva nou in asternut. Ele asuda, gafaie, gem si fumeaza tigara de dupa... nimic.

Toti transpira in acest joc care nu face decat sa ii aduca in punctul de a-si pierde identitatea, de a uita ce isi doresc cu adevarat. Ajungi sa fi alter-ego-ul tau. Tu nu mai existi. Esti pierdut, ascuns bine, undeva in cel mai indepartat punct al constiintei tale. Te prostituezi intelectual ca sa castigi ceva ce nu va compensa niciodata valoarea demnitatii pierdute.

Te trezesti dimineata, arunci stropii de apa pe fata pe ochi si iti asezi masca ipocriziei pe fata fara a te mai uita in oglinda. Nu te mai uiti in ochii tai, sa vezi cine esti si ce e important pentru tine. Te-ai obisnuit asa. Te arati socat de lucruri pe care si tu le faci, te revolti pe oameni care nu sunt cu nimic diferiti fata de tine.

Valorile pe care le afisezi nu sunt aceleasi cu cele in care crezi. Ai ajuns sa crezi in propriile deformari ale realitatii. Ai ajuns sa te identifici cu masca ta. E prea tarziu sa incerci sa o mai scoti acum. Incerci sa o smulgi si doare. Cei care te iubeau cu masca, acum iti intorc spatele. Cei care te stiau fara masca nu te mai pot privi la fel...



“Ipocrizia este un omagiu pe care viciul il aduce virtutii.” [Francois de La Rochefoucauld]